A+ A A-

Pârlea Gheorghe

  Pârlea Gheorghe - conferenţiar universitar

S-a născut în comuna Şpălnaca la 28 aprilie 1934. Pâna la vârsta de 14 ani n-a depăşit hotarele satului decât pâna la Ocna, unde, odată sau de două ori pe an, părinţii îl duceau la târg.

               A început şcoala primară în 1941, când cel de al  Doilea Razboi Mondial era în plină desfăşurare şi din cauza căruia mulţi dintre copii erau numai cu mamele. A terminat patru clase în 1945, când acest flagel era pe sfârsite, dar ale cărui  urmări le-a simţit multă vreme.

In mod normal, continuarea studiilor pe o treapta superioară, presupunea înscrierea la gimnaziul din Ocna Mures sau unul din Aiud. S-a înscris la gimnaziu la Ocna dar întreţinerea lui acolo nu ar fi fost posibilă pentru că tatăl era concentrat în armată. În aceste condiţii, a continuat şcoala în sat, deşi a figurat în catalog la gimnaziul din Ocna, tot semestrul întâi. A terminat astfel cele şapte clase în 1948.

În toamna  acelui an a venit reforma învaţământului care a creat derută, mai ales pentru cei ce terminaseră şapte clase, deoarece s-au trezit din nou elevi în clasa a V-a! Părinţii săi considerau că nu-i nici o problemă să rămână în sat, să continue ceea ce ei ştiau de o viaţă adică munca la câmp, mai ales că un băiat nu strica de ajutor în gospodărie. Această situaţie a durat numai câteva saptămâni, deoarece a auzit că la fabrica SOLVAY se înfiinţează o şcoală profesională de ucenici.

            Acum, după cum relatează dânsul, apare prima manifestare de noroc! Avea un unchi, frate mai mic de al tatălui, învăţător într-o comună din Munţii Apuseni, care a auzit şi el de această şcoală şi care a venit să vadă ce gânduri are nepotul. Dar gândurile acestuia la 14 ani erau legate de ceeace considerau părinţii. Atunci acest unchi i-a spus tatălui său: lasă-l mă “tete”, să vedem cum se descurcă între alţi concurenţi. Erau candidaţi din Ocna şi din toate satele din jur, nu se ştie câţi, dar locuri erau numai 50. Examenul a ţinut 2-3 zile pentru că erau probe la Română şi Matematică. Elevul Gheorghe Parlea a luat note de 10 şi a reuşit la scoală pe locul întâi!

            Cànd s-au reunit cei 50 de elevi pentru începerea şcolii, curiozitatea cea mai mare era legată de acela care a ieşit pe primul loc. Era un copil simplu, de la ţară, care ştia că numai “domnii” umblă cu capul descoperit, ca atare, nu şi-a lăsat „colopul” de paie acasă, suportând glumele colegilor. În sfârşit a inceput şi pregătirea. Primul director, un inginer neamţ-austriac, Kraus, care, fără nici un fel de “curricula” dar cu ordine nemţească, a gândit o pregătire folositoare scopului adică, acela de a produce muncitori pentru fabrică. În primul an au petrecut mult timp în toate atelierele mecanice ale fabricii. În al doilea an, au cunoscut secţiile fabricii când, a început şi chimia să se lipească de ei. După doi ani au ieşit primii operatori chimişti adică viitorii muncitori.

            Din nou i-a surâs norocul. A fost selectat în grupul de 15 care urma să continue încă un an la Şcoala Profesională de pe lângă Uzinele Nitramonia Făgăraş, pentru a ieşi laboranţi chimişti. Şi aici, într-adevar, s-a lipit mult mai multă chimie de ei.

            După terminarea anului III s-au întors în fabrică la Ocna, de data asta la Uzinele Sodice, şi fiecare dintre absolvenţi a primit sarcini precise. Un grup de patru, printre care şi Ghiţă Pârlea, s-a constituit în echipă de control tehnic interfazic, îndrumată de  meşterul Ilieş. Deşi erau nişte puşti de 16-17 ani, nu s-a ferit nimenea din conducerea fabricii ca în foarte scurt timp să le dea responsabilitatea acestui control. Îşi aminteşte de o întâmplare cu învăţăminte:

            “În controalele pe care le făceam se punea problema să-i obişnuim într-o oarecare masură pe oameni să urmărească parametrii proceselor şi prin intermediul unor ustensile, spre exemplu, nişte simple termometre. Acestea şi altele, întâmplător sau nu, se spărgeau foarte des. Într-o noapte eram de serviciu şi l-am interpelat pe baciul Damian unde-i termometrul? Acesta, oarecum flegmatic, ţinînd probabil seama şi de tinereţea mea, îmi zice: de ce îţi trebuie, mă “puţoiule”, termomteru, pentru că, uite dacă vrei să ştii, aici temperatura este atâta... Am măsurat imediat cu un termometru de rezervă şi am văzut că nu a greşit. Morala, pe care n-am uitat-o niciodată, este că trebuie apreciată foarte mult şi experienţa practică, chiar dacă nu este însoţită de prea multă teorie. Sigur, altfel se pune problema unde experienţa este însoţită şi de teorie”.

Următoarea etapă a vieţii sale a fost din nou determinată de noroc. In 1953 era deja un salariat cu”experienţă”. În acea vreme, la serviciul de cadre era un muncitor cu minte luminată (Cecan Alexandru) ce se ocupa de recrutarea unui lot de tineri care să urmeze “Facultatea Muncitorească”. Ghiţă n-a înţeles  niciodată de ce acest om dorea foarte mult ca el să facă parte din grup şi a insistat, inclusiv pe lângă părinţii lui, deşi el n-avea de gând să refuze ocazia. Mai ales pentru că simţea că mai poate învăţa. Astfel, în toamna anului 1953, a început studiile la Facultatea Muncitorească de pe lângă Universitatea  Babeş (pe atunci) din  Cluj.

Aceste facultăţi muncitoreşti erau tot un sistem de învăţământ (nu superior) de pregătire a cadrelor, provenite din rândul muncitorilor, cu oarecare posibilităţi de evoluare. Ele erau organizate pe lângă instituţii de învăţământ superior, cu structuri ca şi celelalte facultăţi, adică având asistenţi, lectori, conferenţiari, tocmai pentru a asigura o pregătire cât mai bună a “studenţilor”, dar diplomele obţinute aveau doar valoarea celor de bacalaureat. Astfel, ele dădeau dreptul absolvenţilor de a urma un institut de învăţământ superior. Cei care n-au urmat învăţământul superior s-au întoors la vechile locuri de muncă de la intreprinderi. Din grupul de la SODA au absolvit toţi facultatea muncitorească dar numai 5 au  continuat studiile în învăţământul superior.

Aşa a ajuns tânărul Gheorghe Pârlea să dea admitere la Institutul Politehnic din Timişoara (un institut de mare prestigiu), la Facultatea de Chimie Industrială, în iulie 1955. Faptul că la facultăţile muncitoreşti se facea pregătire foarte bună este explicaţia  că a intrat la facultate concurând într-o situaţie de 5 pe un loc. Examenul se dădea scris şi oral la chimie şi matematică şi oral la română, rusă, constituţie. Notele pe care le-a obţinut l-au situat pe un merituos loc 16.

A terminat facultatea în 1960, cu o temă de diplomă aleasă tot de la SODA: “Prepararea oxidului de magneziu grefând procedeul pe tehnologia preparării carbonatului de sodiu prin procedeul Solvay”. A obţinut unele rezultate relativ modeste dar, mai târziu, a aflat că problema a fost  rezolvată de grupul de cercetători de la UPSOM, sub auspiciile ICECHIM-Bucureşti şi că procedeul s-a şi aplicat.

A terminat facultatea în 1960 cu note care îndeplineau condiţiile repartizării în învăţământul superior. Aşa a ajuns cadru didactic. A trecut prin aproape toate etapele: preparator, şef de laborator, apoi prin concurs: asistent (1962), şef de lucrări (1972), conferenţiar (1992). În 1974 a susţtinut teza de doctorat, intitulată „Studii privind descompunerea unor combinaţii complexe cianice în vederea obţinerii de oxizi micşti” sub conducerea Acad. Prof. Coriolan Drăgulescu.

Între anii 1960-1990 a activat la disciplina de Chimie fizică, una dintre disciplinele importante ale Facultăţii de Chimie, deoarece constituia partea teoretică a pregătirii inginerilor chimişti, indiferent de specialitate. Între 1990-2002 (până la ieşirea la pensie) a activat la disciplina de Chimie generală şi a lucrat cu studenţii de la Facultatăţile de Mecanică şi de Management în Producţie-Transporturi.

În  tot acest timp a colaborat la elaborarea a peste 15 materiale didactice: cursuri, culegeri de probleme, îndrumătoare de lucrări de laborator. Cursul de Chimie generală pentru studenţii nechimişti şi un  îndrumător de lucrări practice, pentru aceiaşi studenţi, a fost reeditat de mai multe ori chiar şi după ieşirea sa la pensie.

N-a mai prins şi concursul pentru post de profesor deşi rezultatele sale profesionale şi ştiinţifice nu erau mai prejos decât ale altor colegi. După câte îmi amintesc eu, în perioada respectivă, la Facultatea de Chimie Industrială procentajul de profesori admis era deja mult depăşit şi noi posturi se înfiinţau foarte rar. A rămas cu impresia că în această etapă norocul său şi-a epuizat resursele! A realizat totuşi foarte frumose lucruri în activitatea profesională.

A efectuat specializări la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, în domeniul descompunerilor termice ale substanţelor solide, şi la Institutul de Fizică Nucleară de la Bucureşti, unde a obţinut Brevetul de “Mânuire şi utilizare a izotopilor radioactivi”.

Din punct de vedere al desfăşurării în timp a cercetării ştiinţifice a domnului Gheorghe Pârlea se pot considera trei etape distincte. Prima, în care tematica ştiinţifică s-a axat pe “Cinetica descompunerii termice a unor combinaţii complexe hexa şi octocianice”. Mare parte din materialul teoretic şi experimental din această perioadă a intrat în teza sa de doctorat.

 În a doua etapă, s-a ocupat de: „Oxidehidrogenarea catalitică, în fază gazoasă, a izobutiraldehidei”. Aici a folosit unii oxizi micşti, obţinuţi la descompunerea combinaţiilor complexe din teza de doctorat. A mai colaborat la: „Studii privind obţinerea unor îngrăşăminte complexe fără sau cu microelemente”. A mai  avut şi alte preocupări foarte interesante, spre exemplu: „Obţinerea de senzori pentru depistarea gazelor toxice”.

A treia etapă, la fel ca şi prima, a fost mai omogenă din punct de vedere al tematicii. Ea se referă la „Studiul capacităţii de absorbţie şi decolorare a unor pământuri de tip bentonitic şi calculul unor mărimi termodinamice ale acestor procese”. Provenienţa acestor bentonite era din diferite zăcăminte din ţară, cum ar fi: Gura Sada, Murfatlar, Valea Chioarului şi bineînţeles de la Ocna Mureş. Astfel, chiar ultima sa lucrare, apărută în Buletinul Ştiinţific al Poltehnicii înainte de ieşirea la pensie, se referă la bentonitele de Ocna Mureş. A început chimia la Ocna şi a încheiat-o tot acolo!

Întreaga sa activitate ştiinţifică, desfăşurată în colaborare cu colective valoroase din catedră, s-a materializat în peste 60 de articole publicate în reviste de specialitate sau comunicate la manifestări ştiinţifice. Începând cu primul Congres de Chimie, ţinut la Timişoara în 1966, a participat cu comunicări ştiinţifice la majoritatea Conferinţelor Naţionale de Chimie din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, şi la majoritatea Sesiunilor ştiinţifice de chimie organizate de Facultăţile de profil din: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Arad, sau de către unele Combinate chimice, precum cele de la: Craiova, Târgu Mureş, Râmnicul Vâlcea. A colaborat, de asemenea, cu colective de cercetare de la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca, Institutul de Cercetări de la Mediaş, de la Combinatul de Îngrăşăminte Târgu Mureş ş.a.

            Mi-a marturisit că, după pensionare, nu a mai fost atras de  problemele din facultate. Eu consider însă, că, atât cât a funcţionat drept cadru didactic cu multă experienţă practică şi teoretică, agonisită în peste 50 de ani de pregătire şi muncă, descrişi mai sus, a contribuit esenţial la formarea unui număr imens de ingineri şi la dezvoltarea unor idei stiinţifice valoroase.

Se întreabă uneori (retoric bineînţeles):

„Oare, în condiţiile actuale, un copil cu “colop de paie” mai poate ajunge conferenţiar universitar?”

Din 2002 este pensionar. Odată cu ieşirea din sistemul universitar, după 47 de ani (considerând şi cei 5 ani de studii), a rupt în mare  măsură legătura cu mediul academic. Este un om de o modestie ce impresionează (şi-a pus mereu reuşita pe seama norocului!), un om deranjat mai mult de laude decât de adevărul dur, chiar defavorabil. Ştiindu-mă epigramist, m-a provocat prin câteva catrene şi am constatat că scrie bine versuri! Şi este un om optimist. Povesteşte cu humor:

„Acum, ca să ţin Allzheiemer-ul în frâu, sunt autodidact în folosirea modului de comunicare modern, prin calculator. De fapt, nu sunt chiar autodidact, deoarece îl am lângă mine pe nepot, la care apelez atunci când mi se lipesc degetele de taste”.

 

.                                               Prof.dr.ing. Mircea Aurel Ciugudean

Misiunea scolii

Continuarea tradiţiei de 60 de ani a şcolii, prin oferirea oportunităţilor de educaţie şi formare profesională, în colaborare cu agenţii economici locali şi prin încercarea de a ne adapta la piaţa forţei de muncă şi la cerinţele actuale ale zonei destul de afectată din punct de vedere economico-financiar. Instituţia noastră se orientează şi spre întărirea dimensiunii antreprenoriale si promovarea calificării şi a competenţelor distinctive ale şcolii în comunitatea regională şi nu numai.

Partener media

Contact info

  • 0732 226 688

  • office[at]liceultehnologicocnamures.ro

Viziunea scolii

Educarea tinerilor in spiritul cetateniei democratice, pregatirea lor pentru a fi cetateni demni ai U.E.
Adaptarea ofertei educationale pe piata fortei de munca prin calificare si recalificare.